Am eu o teorie, dezvoltată și testată, nu știu dacă doar de mine. Se numește ”Teoria butoiului cu melancolie” și sunt sigură că știți la ce mă refer.
Butoiul cu melancolie este toată supărarea pe care o aduni într-o perioadă de timp în care ai fost vesel, fără griji, poate chiar fericit fără motiv, liniștit. Aceste mici supărări, frustrări care apar pe nesimțite și nu le dai importanță, se adună în suflet, ascunse, viclene. Până la punctul în care ajung în momentul critic și ”se umple.” Apoi dă pe afară.
Și nici nu-ți dai seama, dar începi să plangi… sau să sudui, să zaci ca o legumă. Sau poate simți nevoia să țipi undeva, nu la cineva anume, căci nu poți indentifica motivul stării tale. Atunci știi că ai dat peste ”butoi.” Nu durează mult, îl simți ca niște fluturi, ai o senzație distinctă de agitație, ca un animal în cușcă, ca și cum ai un presentiment. Poate îți faci și o cruce. Nimic. Și te oprești din alergătura sufletului și meditezi… și de acolo, după sensibilitatea fiecăruia.
Tot ce rămâne de făcut este să te descarci: să fugi, să spargi, să trântești, să zaci, să plângi… Nu durează mult, nu e o depresie. E ceva diferit, trece repede și apoi te simți eliberat și ușor. Ca și cum ai dat jos o mare greutate.
Așa faci loc iar, ca să nu se verse butoiul peste tine.
